Marea de langă munte
Nu de multe ori se spune atunci când cumperi ceva scump că face atât cât ai dat. Aşa mi s-a întâmplat şi mie weekendul trecut la Marseille: am plătit cât vreo două weekenduri însă a facut poate cât toate cele de până acum. Şi nu oraşul în sine (care este diferit de toate cele văzute până acum şi care se apropie cel mai mult de Bucureşti în ceea ce priveşte aglomeraţia pe străzi… dar şi mizeria de pe jos – pastrând însă proporţiile), cât peisajul înconjurător. A fost un weekend numai cu peripeţii pe care nu o să-l uit prea curând. Şi care ar fi meritat probabil şi de vreo două ori pe atât.
Prima surpriza am avut-o la aeroport, care este construit cumva în mijlocul marii. Până în ultimul moment, până în ultimii metri prin aer, aştepţi ca din clipă în clipă să auzi vocea pilotului care să te anunţe că aeronava are o defecţiune tehnică, că trebuie să-ţi scoţi vesta de salvare de sub scaun şi să te pregăteşti de o aterizare pe mare. Căci mintea ta nu poate să înţeleagă cum altfel se poate ateriza în acel colţ înconjurat de ape: înapoi, de unde ai venit, apă, în faţă tot apă, în stânga şi în dreapta numai apă.
A doua peripeţie a fost că în loc să iau autobuzul spre gara din Marseille, l-am luat către gara din Aix en Province. O mică diferenţă care avea să-l coste pe Nicu vreo două ore prin gara Saint Charles din Marseille (obişnuit fiind cu mine şi-a luat omul o carte la el din care probabil a şi citit o mare parte). Şi nu mai pun la socoteală aici că telefonul nu-mi mai mergea (probleme mai mult sau mai puţin tehnice precum şi faptul că pe Cosmote roamning-ul în Franţa înseamnă că poţi doar să primeşti telefoane, nu şi să suni). Şi nici că de pe cartela de fix achizitionată nu am reuşit în nici un fel să îl sun. Cum irosisem toate celelate opţiuni am ales ultima soluţie: “sună un prieten” din România, care l-a sunat pe Nicu (de care nu a dat) să-i spună că am greşit gara şi când ajung în Marseille.
Toată partea buna din toată povestea asta este că am mers vreo 30 de kilometri (preţ de doar 10 minute) cu TGV-ul francez. Prima impresie despre el: merge repede dar e mai puţin avansat ca ICE-ul nemţesc. Ţinând însă cont că de la Paris la Marseille sunt vreo 800 kilometrii pe care îi face în doar 3 ore – spre deosebire de cele 4 ore şi ceva de care are nevoie ICE-ul din care scriu eu acum acest articol până la Berlin (doar 500 kilometrii doar) – îi iert micile neajunsuri legate de confort.
Am plecat vineri seara cu gândul unui weekend la mare. În mintea mea, şi probabil a multora, asta ar fi echivalent cu soare, nisip, lume multă, tarabe pe plaja de unde să-ţi cumperi o sticla de apă sau o îngheţată, linişte şi apă. Poate chiar şi o pisina, două pe malul marii. Nu şi la Marseille, sau nu unde am fost eu. Şi nu sâmbătă. Căci sâmbătă a fost un weekend la munte. Într-un semideşert. Caci Marseille, deşi port la marea Mediteraneană, este situat într-o zona muntoasă. Cu blocuri de stânci imense care răsar din mare. Cu golfuri imense printre ele unde se poate face plajă (se numesc “Calanque” în zonă). Iar pe stânci doar urme răzleţe de vegetaţie: câte un jnepen pe ici, pe colo, câte un rozmarin, nişte creci uscate pe dincolo şi poate prin unele locuri nişte pini care nimeni nu ştie cum au reuşit să se caţere pe acolo. Si cu “cigales” (nişte insecte cu un “limbaj” aparte) care nu au toată ziua nimic altceva de făcut decât să “cânte”.
Peisajul este fantastic acolo… stânci de culoarea varului cât vezi cu ochii… câte un pâlc de vegetaţie pe ici, pe colo… iar în cealaltă jumătate marea… o mare al cărei capăt nu-l întrezăreşti şi pe care nu o poţi deosebi de cer. O mare de un albastru la fel de frumos, de aprins şi de senin ca cerul de deasupra ei. Şi cu ape limpezi prin care poţi uşor întrezări fundul mării format din aceleaşi pietre ca şi relieful înconjurător. Şi brăzdata mereu, mereu, de bărci sau vapoare precum şi cerul de deasupra era brăzdat de avioane. Şi din care, de ici, de colo răsărea câte o insuliţă mai mare sau mai mică precum răsărea câte un nor uneori pe imensitatea albastră de deasupra.
Uneori rămâneam uimit clipe intregi privind la întrepătruderea dintre pământ, apă şi cer. De un frumos aparte. Sau la stancile dimprejur care pastrază urmele torentelor de apă care se dezlănţuie şi le macină de doar câteva ori pe an, însă de mii şi mii de ori în cei câţiva mii şi mii de ani de existenţă. Sau la câte un copac în căutare de un pic de umbră care şi-a înfipt rădăcinile adânc în peretele vertical al unei stânci şi de care nimeni nu ştie cum a reuşit să crească acolo sau cum reuşeşte să supravieţuiască aşa. Şi nici de cât timp stă acolo singuratic şi stăpân peste marea dimprejur.
Iar marea… marea este fantastică: limpede şi plină de viaţă. Nu oriunde poţi să înoţi alături de peşti fără teamă unul de altul. Nu oriunde ai ocazia să vezi razele soarelui creând mii de jocuri de lumină printre pietrele ce zac pe fundul mării. A fost prea scurt contactul cu marea însă a fost suficient pentru a inţelege că marea este şi altfel decât la noi. Pentru a înţelege că marea poate fi la fel de limpede ca apele unui râu de munte şi că iţi poate dezvălui cu atâta uşurintă misterele ei. Că te lasă să citeşti printre amestecul de apă şi lumină tot ceea ce zace de mii de ani printre valurile ei. E adevărat însă că pentru asta trebuie să te lupţi mai întâi cu muntele de dinainte. Parcă marea s-a înţeles cu muntele să-i apere apele, flora şi fauna de rău-facători. Pur şi simplu fantastic, dintr-o altă lume.
